Freakin' memories..

Poate pare stupid, dar la 6 dimineata, am ajuns sa ma uit la poze vechi si sa citesc niste comentarii care pur si simplu m-au facut sa tremur.. Daca nu de dor, atunci de ciuda. De ciuda ca totul s-a terminat brusc, fara explicatie, lasandu-ma sa-mi pun mii de intrebari la care oricum nu voi primi raspuns.

Chiar nu pot intelege aceasta raceala din partea ta. Indiferenta totala..

Regret ca nu am taria altor persoane, sa fiu in stare sa calc in picioare toate amintirile pe care le am cu..cineva special.. Sa nu imi fie greu sa ignor ce a fost si sa uit.. Sa ma pot preface ca, de fapt, nici nu s-a intamplat.

Mi-e ciuda!

A fi sau a nu fi...?

De fapt, toti suntem, si intr-un final, nimeni nu va mai fi. Sa fie oare posibil ca Hamlet sa fi contemplat suicidul? Poate este doar parerea mea.

Ideal ar fi ca toti sa ne dorim sa "fim", dar pana la urma, cine traieste cu adevarat? Cine poate explica viata, fara sa ajunga la inevitabilul sfarsit? Ar putea oare cineva spune ca viata o traiesti, sau doar treci prin ea sperand sa fie cat mai placuta ca atunci, cand nu vei mai fi, sa nu regreti ca doar "ai fost"?

Cum ar putea exista sentimentul de regret dupa moarte? De unde stim noi, cu siguranta, ca exista CEVA, orice, dupa moarte? Nu putem sti. Si poate cei ca Hamlet, cu aceeasi intrebare, sunt mai atrasi de a afla ce exista dupa ce nu mai esti. Altfel, pentru ca ti-ai indoi existenta?

"A trai" si "a fi" nu sunt sinonime. Iar intrebarea mea este.. cum ne putem da seama daca doar suntem sau traim?

As avea o explicatie, care bineinteles s-ar aplica doar in cazul meu.. Dar presupun ca o parte din mine este curioasa sa afle si alte explicatii.. explicatii personalizate, nu generalitati.

Asa ca.. traiesti? Sau doar.. esti?

Intrebari..

Necunoscutul e, dupa unii, cel mai de temut lucru. Mie nu imi este frica. Totusi, nu imi pot explica frica de singuratate. Oare toti o avem? Toti trecem prin momente in care pur si simplu simtim nevoia sa ne luam viata in propriile maini? Sa riscam si sa vedem ce exista dincolo de intrebari?
Pe mine ma infioara cunoscutul. Ziua de maine.. in care stiu ca voi deschide ochii si voi vedea aceleasi imprejurimi.. Prezentul..
Viitorul nu il consider drept necunoscut pentru ca, inevitabil, toti ajungem in acelasi punct. Si asta nu numai ca ma sperie.. ma demoralizeaza uneori. Ma inchide undeva departe de lume, unde capul mi se umple de intrebari..
Sunt oare o nebuna prinsa intre oameni normali, sau sunt normala intr-o lume de nebuni?
Un simplu gand ma poate duce departe, dar cum se face ca reusesc sa revin de fiecare data?
Urasc sa raspund la intrebari.. dar de ce imi place atat de mult sa le pun? Poate pentru ca orice raspunsuri as primi la ele nu m-ar satisface, asa ca le neutralizez.. si asa, intrebarile mele raman neatinse.. fara raspunsuri.. si in continua miscare.

Friendship.. again!

As avea atat de multe de spus.. Singurul impediment e mintea mea. Momentan are loc o insiruire haotica a tuturor gandurilor mele legate de acest subiect.. si chiar nu as sti cu ce sa incep.
Dar presupun, cum acesta este un blog si aceasta este o postare, ca va trebui sa existe un "inceput" (desi e foarte probabil ca in capul meu sa fi fost sfarsitul, dar cine mai tine contul?).
Trag din faimosul Kent lung si nu ma pot controla.. Pur si simplu simt ca mainile mele au un motiv in plus pentru a tremura. E complesitor sentimentul, asta e sigur. Ce nu e ciudat e faptul ca nu am nicio idee cum sa imi exprim adevaratele sentimente. Poate pentru ca e prea devreme ca doar unul singur sa isi fi gasit locul prin inima mea. Oricat de patetic ar parea cliseul, e cu adevarat ceea ce cred si ce simt.
Spre surprinderea mea, posibilul sfarsit al unei prietenii ma sfasaie, un lucru normal avand in vedere caracterul meu. Totusi, pot afirma ca nu e ceva ce mi se intampla la ordinea zilei. Poate ca e vorba de timp, de investitia emotionala (daca o pot numi asa) dar si de persoana pentru care am curajul sa scriu in momentul de fata.
Sunt complet in ceata.
Spre dezavantajul meu, odata ce sunt prinsa in mijlocul sentimentelor de acest "gen", imi este greu sa imi revin. Si sincera sa fiu, nu cred ca depasesc niciodata ultimul stadiu, in care pur si simplu uit. Eu niciodata nu uit.. In special lucrurile/persoanele care la un moment dat in viata mea.. mi-au pus un zambet sincer pe buze.
Cum ar putea uita cineva o perioada care s-ar clasifica drept una din cele care i-au facut sa se simta acceptati, fericiti si in siguranta..?
Putin melodramatic? Stupid? Excesiv? Poate. Dar sunt sigura de un lucru.. Aceasta este una din rarele mele "iesiri" si nu ma simt absolut deloc rusinata sau patetica sau cum m-ar considera altii ca sunt dupa tot ce am scris pana acum.

Prefer sa ma opresc aici.. Nebuneala din capul meu nu se opreste si am ajuns la limita in care nu mai pot pune in cuvinte ceea ce simt. Poate cu alta ocazie.. Chiar as vrea sa stii tot ce am pe suflet.. Dar nu acum. Acum sunt confuza.. Si, as putea spune, chiar ranita.

(Inteleg daca pentru nimeni altcineva nu ar avea sens ce am debitat mai sus, dar stiu ca pentru mine are.. Si as vrea ca macar pentru o singura alta persoana.. sa mai aiba sens.. Noapte buna.)

De fapt..

De fapt si de drept, te iubesc. Si nimeni sau nimic nu poate schimba asta. Pentru ca te pastrez intr-un loc sigur si permanent din inima mea. Ideea este ca tu esti acel 'EL' pe care l-am asteptat si de care am nevoie sa fiu fericita cu adevarat. Dar mai important, pentru ca ma iubesti si esti minunat cu mine. Pentru ca si tu ai nevoie de mine cum am eu nevoie de tine, pentru ca si tu vrei ca viitorul sa depinda de noi, sa se invarta in jurul nostru. Te iubesc pentru ca ma simt extraordinar in preajma ta si pentru ca fara tine m-as sufoca. Te iubesc pentru ca inima imi tresare in fiecare dimineata cu gandul ca a mai trecut o zi si inca sunt a ta si tu al meu.

Cuvinte ar fi multe pentru a exprima ceea ce simt cu adevarat pentru tine, clisee si cuvinte extraordinare pe care meriti sa le auzi. Dar stiu ca cel mai bun mod de a le spune e in timp real, fata in fata.

Pentru acest motiv inchei zicand : te iubesc si te voi iubi mereu. And that's a promise :)

Addiction.. (Fara Sens.)

Da.. Dependenta.. Dependenta aceea fata de lucrurile care te fac fericit, sau cel putin te relaxeaza. Eu sunt dependenta.. Acum se pare ca de scris. Si chiar scriu de placere.. Pentru ca ma relaxeaza, pentru ca imi place sa vad ceea ce gandesc, pentru ca sunt singura persoana care are dreptate in toate, desi de nenumarate ori ma contrazic in acelasi paragraf.

Scriu pentru ca daca nu as scrie, as lua-o razna. As avea mai mult timp sa gandesc, ceea ce nu vreau sa fac.. pentru ca ma deprima. Gandurile mele sunt mult prea negre pentru binele meu asa ca scriu, scriu pe langa si despre orice subiect care imi vine in cap. Nu scriu cum scriam inainte pentru ca nu mai am inspiratie, doar dorinta de a ma descarca.

Dar nu.. Vreau sa cred ca scriu cu un scop. Poate ca nimeni nu va citi asta, dar eu sigur voi da vreodata peste postarea asta, o voi citi si-mi voi aminti exact ce simteam in momentul.. in care am scris-o, evident.

Blah blah..

Pai, da. Si cam asa. Incerc sa ignor faptul ca vreau sa scriu despre lucruri mult prea negative, asa ca da, ma prostesc. Si nu ca mi-ar face placere, dar macar mai trece timpul.

Imi place mai mult sa scriu la o tastatura decat cu un pix.. Pentru ca e mai usor, e mai dragut si nu sunt nevoita sa-mi citesc scrisul ingrozitor.

Si fara sens? De ce? Pai hai sa fim seriosi.. Vede cineva vreo logica la ce am scris mai sus? Doar eu poate o vad, dar eu nu ma pun pentru ca sunt eu si nimeni altcineva.

Acel eu.. de mult pierdut.. acel eu in continua transformare.. acel EU pe care il urasc acum.. pe care niciodata nu l-am iubit cu adevarat, dar l-am acceptat cu ajutorul LUI. Acel EL pe care il iubesc.. acel EL de care nu vreau niciodata sa ma departez.. pentru ca doar si numai acel EL ma poate tine in viata asa cum vreau eu sa traiesc.

Prea depresiv? Prea stupid? Prea.. stilul meu neglijent.. Dar asta sunt eu.

Spre infinit...

Incerc sa raman pozitiva, desi vad atata negativism in jurul meu. Totusi, ma simt inconjurata de nimic, de nimeni si tind sa cred ca sfarsitul e aproape. Dar hai sa nu il privesc precum un sfarsit, ci precum un infinit pe cale sa ma rapeasca, sa ma invarta si sa ma aseze intr-un loc mai bun.

Nu sunt perfecta. Fac o multime de greseli, greseli care ma definesc.. in ochii unora in bine, in locul unora in rau, si in ochii unor persoane foarte putine, ma definesc ca fiind normala. Totusi, imi regret unele decizii, unele fapte dar mai ales unele fapte pe care nu le-am facut. Regret ca totul se poate destrama la prima clipa in care imi pierd mintile si fac ceva.. ceva ce nu ar trebui sa fac.

Vorbesc aiurea si poate fara sens pentru unii, dar in ceea ce ma priveste, nimic legat de mine nu are sens. Totul e ciudat, ca si mine de altfel, totul e putin stupid. Dar nu pot face nimic in legatura cu asta, pentru ca asa sunt eu. Asa am ajuns sa fiu datorita persoanelor din jurul meu, datorita faptelor care s-au intamplat in jurul meu si care m-au prins si pe mine la mijloc. Datorita persoanelor care nu au putut sau stiut sa ma invete altfel. Si pot spune clar si raspicat nu am avut norocul sa simt o persoana langa mine care sa ma invete binele.

Da.. Deja nici eu nu ma mai inteleg. Dar continui sa scriu pentru ca asta ma linisteste.. Asta ma face ceea ce sunt, si nu voi inceta sa scriu niciodata, atata timp cat traiesc si am macar un pix si o foaie.

Vreau doar sa nu fiu singura. Cam atat vreau de la viata. Nu averi.. Fericire alaturi de acel cineva.. Sper doar sa ajung sa fiu fericita inainte sa cad in depresia din care stiu bine ca nu ma mai poate scoate nimeni.. Si in momentul acela, nu voi mai fi. In momentul acela voi face iar prostia.. Ei bine, Prostia!

Cam atat presupun.. Am scris doar sa ma racoresc.. Stiu ca nu are sens, dar ma bantuiau multe ganduri, si chiar daca a fost in mod subtil, am reusit sa mi le mai scot din cap. Sper ca ma va ajuta asta..

Pe curand.