Freakin' memories..

Poate pare stupid, dar la 6 dimineata, am ajuns sa ma uit la poze vechi si sa citesc niste comentarii care pur si simplu m-au facut sa tremur.. Daca nu de dor, atunci de ciuda. De ciuda ca totul s-a terminat brusc, fara explicatie, lasandu-ma sa-mi pun mii de intrebari la care oricum nu voi primi raspuns.

Chiar nu pot intelege aceasta raceala din partea ta. Indiferenta totala..

Regret ca nu am taria altor persoane, sa fiu in stare sa calc in picioare toate amintirile pe care le am cu..cineva special.. Sa nu imi fie greu sa ignor ce a fost si sa uit.. Sa ma pot preface ca, de fapt, nici nu s-a intamplat.

Mi-e ciuda!

A fi sau a nu fi...?

De fapt, toti suntem, si intr-un final, nimeni nu va mai fi. Sa fie oare posibil ca Hamlet sa fi contemplat suicidul? Poate este doar parerea mea.

Ideal ar fi ca toti sa ne dorim sa "fim", dar pana la urma, cine traieste cu adevarat? Cine poate explica viata, fara sa ajunga la inevitabilul sfarsit? Ar putea oare cineva spune ca viata o traiesti, sau doar treci prin ea sperand sa fie cat mai placuta ca atunci, cand nu vei mai fi, sa nu regreti ca doar "ai fost"?

Cum ar putea exista sentimentul de regret dupa moarte? De unde stim noi, cu siguranta, ca exista CEVA, orice, dupa moarte? Nu putem sti. Si poate cei ca Hamlet, cu aceeasi intrebare, sunt mai atrasi de a afla ce exista dupa ce nu mai esti. Altfel, pentru ca ti-ai indoi existenta?

"A trai" si "a fi" nu sunt sinonime. Iar intrebarea mea este.. cum ne putem da seama daca doar suntem sau traim?

As avea o explicatie, care bineinteles s-ar aplica doar in cazul meu.. Dar presupun ca o parte din mine este curioasa sa afle si alte explicatii.. explicatii personalizate, nu generalitati.

Asa ca.. traiesti? Sau doar.. esti?